[varianta completa]
Treceam lent pe câmpul înflorit. Priveam pierdut în zare, înaintând inconştient, fără ţel. Înaintam pierdut în imensitatea copleşitoare a lumii, şi eram singur. Deodată ridic privirea trezit parcă dintr-un vis şi văd cum în depărtare în faţa mea soarele apune, aruncandu-şi ultimele raze asupra naturii pasive, distant şi sfidator faţa de tot ceea ce-i terestru. Lumina aurie mă învăluie, mă mangâie, mă alintă şi mă face sa sclipesc în imensitatea lumii ce mă conţine. Lumina densă se coboară asupra unui trandafir roşu de langă mine, învăluindu-l într-o aureola incandescentă, făcându-l să tremure în atmosfera calmă. Din treacăt îmi plimb mâna asupra petalelor catifelate şi simt fineţea lor plină de vitalitate îmbălsămat de parfumul dulce al florilor ce pluteşte deasupra câmpului. Privesc în jur şi văd întinderea infinită pe care ultimele raze solare se joacă lin, colorând totul într-o paleta infinită de culori calde, acoperind orizontul cu o ceaţa străvezie. Zâmbesc mulţumit. Ochi-mi caută pe cineva cui să-i împărtăşesc peisajul paradisului pierdut, însă dezamăgit mă trezesc la o tristă realitate; sunt doar o pată de culoare murdară în infinitul colorat al singurătăţii ce mă înconjoară. Solitudinea acidă mă erodează, mă modelează şi întrebări născute din durere mă rod permanent: de unde vin? încotro ma îndrept? de ce sunt singur?
O adiere caldă îmi mângâie obrazul măcinat de gânduri iar un foşnet din spatele meu mă cheamă să-mi întorc privirea. Din ceaţa distantă nori grei de praf se ridică închizând culoarea pură a cerului. Vântul devine supărător şi rece. Îmi grăbesc paşii spre soarele care între timp s-a scufundat sub linia orizontului irizată de o perdea de ceaţă fină, de abur înmiresmat. Verdeaţa din jurul meu devine incomodă, înaltă, fibroasă şi sufocantă. Vântul devine feroce iar zgomotele din urma mea cresc în intensitate. Întorcându-mă, cu ochii biciuiţi de vânt văd cerul tulbure, negru în urma mea, şi florile scuturate fără urmă de milă de vântul care-mi azvârle petalele lor în faţă. Un vuiet crescând e acompaniat de un murmur înfundat. Pămantul de sub mine rezonează sub alternanţele murmurului malefic. Încep să alerg spre ultimele raze de lumină care amintesc înca de apusul astrului atotvăzător, urmărit de vântul îngheţat, purtător al unui zgomot ce-mi trepidează în adâncul pieptului. Paşii îmi sunt stânjeniţi de vegetaţia care a devenit uscată, aspră; picioarele-mi sunt zgâriate, biciuite, tăiate, muşcate până la sânge de buzele uscate ale rădăcinilor înlemnite. Ele mă cuprind şi mă zgârie din toate părţile, înfigându-şi aşchiile în palmele mele. Răcorit de şiroaie de sânge, mă zbat ca să le îndepărtez din calea mea, însă uscăciunile împodobite cu îngâmfaţi spini se înalţă deasupra mea. Torturat, împuns, paralizat de vânt, condamnat de deznădejde şi scuipat de disperare, umilit, cu un ultim gest optimist mă eliberez din pădurea de spini.
Cu puterile sleite cad în genunchi pe solul nisipos din faţa uscăciunilor iar vuietului devenit asurzitor se imprimă un ritm monoton; sunetele unui marş ritmat, funebru sunt decorate cu sclipirile a mici clopoţei. Ţărâna rezonează sub tălpile mele răvăşite iar privirea-mi fugitivă incărcată de teamă recunoaşte în zare contururile unui cortegiu funerar. Tremurănd într-o goliciune păcătoasă caut disperat o ascunzătoare. Zgomotul metalic al vuietului scade treptat iar paşii mecanici ale umbrelor negre pierdute distant în întunericul nopţii grele se apropie încet şi ameninţător. Cuprins de panică mă prind de păr cu pumnii încordaţi şi cu o mişcare dezordonată mă învârt în bezna ca un cortină de fier, cu tălpile afundate în nisipul jilav, ars de flacăra dorinţei de a scăpa. Teama, ruşinea, disperarea şi ura se perindă prin faţa ochilor mei roşii. Pentru prima oară, după o eternitate, lacrimi reci se preling din ochii mei care văd acum difuz înceţoşatul cortegiu apropiindu-se. Buzele-mi tremură albite de frigul paralizant, îngheţându-mi lacrimile sărate pătrunse în porii feţei crăpate, crispate. Mâinile îmi cad tremurând moarte iar părul umed de sudoare se revarsă pe faţa-mi lipsită de umanitate. Paşii metodici domină fundalul unei linişti absurde, înăbuşindu-mi scâncetul alienării. Zgâriu cu degetele pămantul ce îmi pătrunde sub unghii şi încep să-mi sap ultimul refugiu. Încă mai pot să-mi schimb destinul primit [nedorit] în mâini. Doar moartea mai este ultima schimbare posibilă vieţii mele eşuate. Mă culc în groapa-mi săpată şi trag ţărâna jilavă asupra mea, lăsând-o să se prelingă rece pe pielea-mi îngheţată, să-mi îmbrace corpu-mi dezgolit, să acopere ruşinea-mi primordială, să mă îngroape sub lumea pierdută.
Din cortegiul funerar negru se evidenţiază acum câteva feţe împodobite de nepăsare. Cu paşi zgomotoşi şi dezordonaţi acum, se apropie de groapa mea şi o înconjoară parcă după un ritual prestabilit, privindu-mă stăruitor. Tropotele lor îmi biciuie urechile. Cu trupul măcinat de durere îmi târăsc ochii grei asupra lor, statui negre într-o tăcere asurzitoare. Liniştea seacă, tensionantă, izvorâtă din cer şi din pământ îmi crează o panică terifiantă. Tăcere supremă. Ţipătul acustic al unei bocitoare sparge liniştea şi este însoţit de un murmur general. O siluetă neagră se desparte de mulţime şi face câţiva paşi spre mine de vreme ce restul mulţimii se retrage uitând cele văzute. Închid ochii. Grăieşte: “ să-i fie iertate păcatele!"
